nimanui... in general fericirea o tinem pentru noi, nevoia de a scrie o avem cand suntem nemultumiti. (de fapt nu ar trebui sa folosesc pluralul... eu scriu cand sunt nemultumita.. altii scriu din varii motive, multi poate pentru ca au ceva de impartasit semenilor, din convingerea ca acel ceva ar face lumea mai buna).
dar eu.. eu nu scriu pentru nimeni, eu scriu cand nu ma plac, cand soarele e gri, cand ceilalti imi sunt necunoscuti, cand buzele imi sunt inclestate. de parca o foaie de hartie (ma rog, un monitor) m-ar ajuta sa ma simt mai bine... sau poate intrebarile intr-o forma concreta isi gasesc mai usor raspunsul.. sau poate le asez ca sa uit de ele..
intrebarile...intrebarea, mereu aceeasi, in forme schimbatoare, sortita sa ramana fara raspuns, obsesiva, cu intermitente, umbrita, atenuata, schioapa.. revenind in forta, chinuitoare, aceeasi de cand lumea si mereu fara raspuns. de ce ?
toate raspunsurile demne de luat in considerare, bune sau rele, absurde sau logice, au fost date. toate drumurile spre suportabilitate deschise. carti scrise, ganduri impartasite, vieti dedicate, iluzia generozitatii, a altruismului in incercarea de a oferi un raspuns altora. toate astea fac intrebarea si mai absurda, si mai fara rost... raspunsurile altora nu vor fi niciodata multumitoare, iar cele proprii cu atat mai putin.
nu pot uita, nu ma pot eschiva, nu pot raspunde, nu pot decat sa caut. probabil maine voi gasi noi surse pentru cautare, sau chiar un indiciu. dar asta va fi maine.. azi nu ma plac deloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu